Islam și creștinism

Între islam și creștinism stau multe secole de istorie complicată, marcată și de conflicte, dar și de colaborări și influențe interesante.

Pentru a înțelege aceste relații trebuie să vorbim puțin și despre preistoria islamului.

În secolul IV, când Imperiul Roman a încetat să mai lupte împotriva creștinilor, aceștia au rămas fără un dușman extern și au început să se lupte între ei.

La primul conciliu ecumenic din anul 325 s-a produs și prima schismă: cea între arieni și cei care se numeau catolici sau ortodocși (încă nu exista distincția între catolicism și ortodoxie, deci ambii termeni se foloseau atât în Est cât și în Vest). Catolicii și ortodocșii cred în Sfânta Treime (Tatăl, Fiul și Sfântul Spirit) iar arienii credeau că doar Tatăl este Dumnezeu, iar Isus Hristos este o persoană deosebită, dar creată.

După multe dispute, ortodoxia-catolică a devenit religie oficială, în timp ce arianismul a fost persecutat și adepții lui au fost forțați să plece în afara Imperiului Roman (devenit treptat bizantin).

Pe măsură ce biserica ortodoxă-catolică a căpătat mai multă putere a devenit tot mai intolerantă și au urmat și alte schisme.

De asemenea, dacă în primele secole ale creștinismului biserica căuta o alianță cu intelectualii și unii teologi chiar ajunseseră să îi numească pe filosofii antici „creștini înainte de Hristos”, după ce a ajuns la putere a incendiat Biblioteca din Alexandria și a început să persecute intelectualii care îndrăzneau să gândească liber și nu acceptau ad literam dogmele patriarhului.

În Arabia, în secolul VII, învățătura ariană a cunoscut o reformă puternică din partea lui Mahomed, care a preluat o bună parte din arianism, l-a combinat cu legende locale și idei personale și a dat naștere unui nou cult, numit islam. Cartea sfântă a islamului, numită Coran, a preluat multe pasaje din Biblie, dar are și părți originale. Isus Hristos este considerat un profet al islamului, dar mai puțin important decât Mahomed.

La început, în scrierile bizantine, islamul era privit ca o simplă continuare a arianismului, dar treptat s-a afirmat ca religie distinctă.

Una din învățăturile lui Mahomed, prevedea că populația creștină (indiferent de confesiune) poate să își păstreze credința dacă acceptă stăpânirea islamică și plătește un impozit.

Pentru multe din facțiunile creștine persecutate de Patriarhia de Constantinopol aceasta a părut o soluție salvatoare și de aceea nu au opus o rezistență semnificativă când musulmanii au început campania de cuceriri. Acest lucru a făcut ca Imperiul Islamic să se extindă rapid până la Atlantic.

De asemenea și mulți intelectuali au migrat spre spațiul islamic mai tolerant și prin intermediul islamului au ajuns până la noi multe din operele antichității.

Între timp, ideile islamului au început să influențeze creștinismul. Islamicii nu se închină la icoane sau statui și sub influența lor a apărut și între creștini curente iconoclaste.

Biserica a respins ideile islamice, dar modul de reacție a fost diferit în Est față de Vest. În Vest a continuat atât cultul icoanelor pictate cât și cultul statuilor, în timp ce în est s-a găsit o soluție intermediară între catolicism și islam: picturile sunt acceptate în cult, dar statuile nu.

Treptat s-au accentuat diferențele doctrinare dintre est și vest, la care s-a adăugat o dispută absurdă pentru întâietate între Roma și Constantinopol (deși Isus Hristos nu a trăit în nici unul din cele două orașe, ambele pretindeau că la ei trebuie să fie centrul creștinismului).

În urma acestor dispute, în anul 1054 s-a produs marea schismă între Roma și Constantinopol. Dacă până atunci termenii „catolic” și „ortodox” erau sinonimi, din acest moment creștinii din vest s-au numit catolici, iar cei din est s-au numit ortodocși.

Ulterior au existat un conciliu la Florenza care a decis reunirea celor două culte creștine, dar cucerirea Constantinopolului de către turci a făcut ca hotărârile respective să nu mai fie puse în practică.

Odată ajunși stăpâni pe Imperiul Bizantin, turcii au fost interesați să mențină loialitatea populației creștine și de aceea l-au numit etnarh pe Patriarhul de Constantinopol (ceea ce însemnă că pe lângă funcția religioasă era și conducător politic al creștinilor din Imperiul Otoman, atât timp cât se subordona sultanului).

Pe de altă parte, turcii au alimentat permanent conflictul dintre ortodoxie și catolicism, pentru a evita influența Romei pe teritoriul lor.

Sub influența islamică Europa și-a redescoperit propria moștenire culturală antică, îmbogățită și cu științe noi, apărute în spațiul islamic (algebra, chimia etc.). La început, reacția Inchiziției a fost dură, dar știința a continuat să progreseze și în cele din urmă s-a impus.

În secolul XVI au început să apară cultele protestante, care au complicat și mai mult peisajul creștinătății.

În timp, pe măsură ce musulmanii se simțeau mai stăpâni pe situație au devenit mai intoleranți, iar creștinii, obosiți de atâtea conflicte interconfesionale, au devenit mai toleranți.

Știința a ajuns să se dezvolte mai mult în Europa, iar musulmanii au rămas în urmă, ceea ce a dus la destrămarea Imperiului Otoman.